Totul despre nimic

Archive for the ‘Filozofie aleatorie’ Category

September 24th, 2016 by nico

Iluzia

Iluzia

Tu te schimbi şi ei nu. Dintr-o dată sau în timp, nici nu ştii exact, te simţi singur înconjurat de oameni şi te gândeşti că nu ai nimic în comun cu ei. Visele lor par distante, iar de ale tale nici nu iti vine sa le povestesti. Tu eşti divorţat, ei sunt cu familia după ei şi chiar cu încă unul pe drum. Când ieşi tu in oraş ei nu pot iar când ei pot… mda, ei nu prea pot de fapt, dacă se întâmplă o dată la trimestru e motiv de şampanie.
Şi atunci te gândeşti că e momentul să schimbi ceva, să te înconjuri de alţi oameni. Şi o faci, încet, încet, pornind la drum cu ajutorul mamei reţelelor sociale, Facebook. Un add azi, un accept mâine şi pînă să realizezi ai un nou cerc de prieteni virtual format. Efervescenţa e reală, o simţi în vene, te încânta conţinutul wall-ului pentru că în sfârşit are conţinut acum, are substanţă, are greutate ! Gata cu pozele cu pisici, gata cu imaginile de la plajă, gata cu selfieuri pe stomacul gol dimineaţă. Acum ai parte de articole serioase, argumente filozofice, studii sociale şi discuţii intelectuale. Prietenii tăi noi sunt la fel că tine, cu interese la fel că tine, cu viziuni politice la fel că tine, ba chiar şi vârsta e la fel ca a ta.
Şi o vreme te îmbeţi cu asta, te rostogoleşti printre ei că un copil într-un ţarc cu bile. Azi la fel, mâine la fel, e atât de bine, e chiar ceea ce ţi-ai dorit.. Nu ?
Într-o dimineaţă insă te trezeşti şi ca în atâtea dimineţi înaintea ei iei telefonul şi deschizi cartea feţei.. scroll, ah da.. despre subiectul asta, mhm, e exact ce gândesc şi eu.. mai jos.. scroll.. despre Siria.. sigur, cumplit ce se întâmplă acolo, ruşii şi ceilalţi, ştii exact facţiunile, eşti la curent cu mişcările de trupe, vezi pozele teribile de pe twitter în acelaşi timp cu ceilalţi. Politica lor e politica ta şi valorile tale morale sunt şi ale lor. Le place pînă şi acelaşi vin ca ţie, e ca şi cum ai sta de vorba cu ţine însuţi, ca şi cum ai bea la oglindă. Şi apoi brusc realizezi cât te singur te simţi stand în faţă oglinzii, bând un pahar de vin roşu cu ţine însuţi.

Mi-am dorit să fiu între cei că mine că să mă simt între prieteni. Şi atunci de ce odată ajuns între ei mă simt la fel de singur că la început ? Nu cumva pentru că lumea asta virtuală nu e decât o iluzie, iluzia apartenenţei, iluzia incluziunii ? Nu cumva lumea asta virtuală este în fapt doar iluzia vieţii ?

April 20th, 2016 by nico

Despre surprize

Deunazi cineva mi-a spus ca am surprins-o placut. In mod normal ar fi trebuit sa ma simt bine, insa in fapt m-a pus pe ganduri.
Daca ai surprins placut pe cineva e poate pentru ca nu se astepta de la tine sa actionezi in felul acesta. Si gandit asa o surpriza placuta e de fapt absenta unei stari asteptate neplacute.

Ceea ce daca stau sa ma gandesc, nu e chiar placut.

May 21st, 2014 by nico

Meriti ceva deosebit pentru ca esti un om asa bun

keep-calm-cause-you-deserve-the-best-1

Am auzit asta de cateva ori printre urarile de ziua mea. Si m-a facut sa ma gandesc, oare chiar am dreptul sa mi se intample ceva bun doar pentru ca sunt un om bun (de dragul discutiei vom presupune ca sunt un om bun) ? Daca oamenii buni au dreptul la lucruri bune, inseamna ca oamenii rai clar trebuie sa primeasca chestii rele. Insa stim cu totii destui oameni rai care nu au primit nimic. Dupa cum stim unii oameni buni care au primit lucruri bune si in special simt o gramada de oameni care au primit chestii mixte.

Ceea ce inseamna ca de fapt totul e oarecum cauzal si in rest cam aleatoriu. E destul de clar ca daca omori un om ai sanse mari sa ajungi in puscarie, ergo ti s-a intamplat ceva rau pentru ca ai fost rau. In directia aceasta cauzalitatea pare a functiona destul de eficient cand vorbim de rau, desi si acolo e discutabila aceasta paritate intre faci rau – primesti rau, daca e sa ne uitam la cei ce ne conduc spre exemplu. Insa daca zilnic ceva batranului care cerseste 1 leu la intersectia prin care treci dimineata se cheama ca esti un om bun. Destul de bun, nu ? Insa nu inseamna si ca primesti ceva de undeva. Pentru ca desi rasplata pentru rau e clar data de catre oameni si sistemul pus la punct in acest scop, rasplata pentru bun nu prea e data de nimeni. Nu s-a gandit nimeni sa puna la punct un sistem care sa incentiveze facerea de bine. Aparent rasplata vine singura, insa sunt convins ca acelasi lucru si-l zic si cei ce fac rau. Eventual rasplata poate sa vina de la cel de sus care insa e clar prea ocupat (sau indiferent) ca sa vada ce face un om oarecare si oricum religia crestina zice ca rasplata iti vine pe lumea ailalta deci esti fucked anyway si din zona asta.

Cu alte cuvinte urarea e frumoasa, insa din pacate nu reflecta nicio realitate inconjuratoare. E doar wishfull thinking pina la urma, o cale de a ne amagi pe noi si pe ceilalti ca lumea are un sens si o ordine morala. Insa de fapt nu prea are.

February 27th, 2014 by nico

Galeți de adevăr

Adevăr despre noi, despre fricile noastre, despre temerile noastre, despre vulnerabilitațile noastre. Adevăr despre de unde pornim și unde ajungem, despre tranformarea pe care toți o suferim mai mult sau mai puțin din cauza eșecurilor, din cauza fricii, din cauza nesiguranței pe care toți o resimțim.

Probabil cea mai pură cană de adevăr băută vreodată. Ia și tu o gură:

January 29th, 2014 by nico

Shoulda coulda woulda

 [embedplusvideo height=”400″ width=”600″ editlink=”http://bit.ly/LoiI1f” standard=”http://www.youtube.com/v/rzMQu4zTtK8?fs=1″ vars=”ytid=rzMQu4zTtK8&width=600&height=400&start=&stop=&rs=w&hd=0&autoplay=0&react=1&chapters=&notes=” id=”ep5120″ /]

January 23rd, 2014 by admin

Anul in retrospectiva

1460969_614699618583704_1048492803_n

 

Ar fi trebuit sa o fac poate in decembrie… insa nici ianuarie nu suna rau. Pina la urma mai putin conteaza momentul, in special cand el tinde sa se defineasca singur.

Asa a fost si acum, cumva lectiile anului ce a trecut de abia acum s-au cernut si cristalizat. Una peste alta a fost un an bun. Un an in care am facut lucrurile poate putin diferit. Un an in care am incercat sa fiu mai sincer cu mine insumi si cu ceilalti, un an in care am incercat sa ma cunosc mai bine si un an in care am invatat sa traiesc mai bine cu mine. Da, a trebuit sa invat sa fiu numai eu cu mine si uneori a fost mai greu decat am crezut. In fapt inca ne ajustam unul in compania celuluilalt, eu cu mine, insa cred ca merge din ce in ce mai bine. Macar nu sforai noaptea !

A fost un an in care am iubit si a fost un an in care am fost iubit. Din pacate cele doua nu s-au intamplat cu aceeasi persoana, asa ca anul ce a trecut a fost de asemenea anul in care am invatat sa accept ca uneori te “arzi” si alteori tu ii “arzi” pe altii desi e ultimul lucru pe care ai vrea sa il faci. A fost o lectia grea si amara pe alocuri, insa viata are felul ei de a pune sa joci ambele roluri ca sa intelegi cu adevarat piesa. Tot ce trebuie sa faci e sa ai ochii si mintea deschisa si vei intelege.

Cand esti copil inveti prin experienta. Parintii iti spun sa nu pui mana pe plita incinsa, insa nu stiu niciun copil care in cele din urma sa nu testeze singur plita. Si invariabil se arde. Si invariabil o vreme nu mai are curajul sa puna mina pe plita aceea. Insa cei mici au o uimitoare si salvatoare capacitate de a invata. Si in loc sa stea pentru totdeauna departe de cuptor, ei invata cum se poate folosi foarte bine si in acelasi timp sa te protejezi, sa nu te arzi. Intr-un fel e ironic ca putem sa ne adaptam astfel cat suntem mici, insa cand aceeasi arsura, de data aceasta la inima, ne face de multe ori sa stam departe de cei ce ne pot “arde”. Amintirea arsurii trecute nu se simte numai in suflet, ea se transmite si se intipareste in memorie si acolo devine o pavaza invizibila in calea tuturor.

Si asta e gresit. E la fel de gresit ca atunci cand ne incredintam inima cuiva care nu o merita sau o doreste. Pina la urma suntem ceea ce simtim si daca nu mai simtim nimic… cine si ce mai suntem ? Prefer sa fiu afara in ploaie cu un zambet tamp pe chip in timp ce ma intorc singur acasa.  Prefer sa fiu pregatit pentru a fi ranit din nou. Pentru a fi respins. Pentru a esua. Pentru ca stiu ca toate ma vor face mai puternic, mai intelept, toate ma vor ajuta sa aleg mai bine data viitoare, mai potrivit cu cine si ce sunt eu. Toate ma vor ajuta sa ma pun pe picioare pentru a incerca din nou si din nou si din nou.

Sper ca anul acesta sa fiu mai curajos ca anul trecut. Sa pot trece mai usor de trecut si sa traiesc mai mult in prezent. Sa imi fac mai putine griji pentru viitor. Dupa cum spunea cineva, vine el destul de repede peste noi, ce sens are sa ne si ingrijoram legat de asta. Imi doresc sa am din nou puterea de a spune ce simt atunci cand o simt. Fara teama, fara stres. Poate ca e o forma de curaj sa fi vulnerabil. Poate ca uneori vor fi plite ce nu voi sti daca sunt incinse sau nu. Sper sa am curajul ca atunci cand voi simti din nou fiori aceia sa pot sa intind oricum mana pentru a le atinge. Fara teama, fara stres. Que sara, sara.

Viata e aici pentru a fi traita. Zi de zi, minut de minut si secunda de secunda, nimic nu se repeta si nimic nu se intoarce pentru a mai incerca o data. Asa ca…

Bring it on, 2014 !!

 

October 18th, 2013 by admin

Jocul vietii

quote-the-game-of-life-is-a-lot-like-football-you-have-to-tackle-your-problems-block-your-fears-and-lewis-grizzard-76238

Clasa a 8-a, admiterea la liceu.Nu eram eu foarte stralucit la scoala, insa eram in top 5 in clasa. Am dat la Liceul de Informatice de pe vremea aceea, actualul Tudor Vianu. Era liceu de top, number 1 dupa multa lume. Sora-mea era deja acolo, cu doi ani mai mare. Intrase printre primii.

Eu poama mai rea aparent, branza buna in burduf de caine cum zicea mama. Am picat, destul de la limita insa am picat. Am fost repartizat la Ion Creanga, pe undeva pe langa Unirea. Revolutia m-a prins acolo, in clasa a 9-a. Primul esec, insa mi-am revenit oarecum. Se facuse in Ion Creanga o clasa speciala pentru cei, cei picati de la MF1. Ratatii dintr-o parte eram fruncea in partea ailalta. Apoi dupa revolutia au inceput sa apara miscari de trupe, colegi care dispareau pe rand mutati inapoi la MF1. Cu ajutorul sistemului PCR (pile, contacte, relatii) am reusit sa evadez si eu si sa revin la MF1.

Trebuia sa imi dau seama de atunci ca asa imi va fi toata viata. Insa nah, ce stie un pusti de 15 ani. Mai nimic.

Am terminat liceul acolo, au fost unii dintre cei mai frumosti ani, dupa revolutie era o libertate dementa, nebuna. Clasa suplimentara formata la MF1 pentru noi astia mutatii era geniala, oameni superbi, inteligenti, frumosi si rebeli. Eram o pata de culoare in felul nostru. Ce ani frumosi.. dupa care admiterea la facultate. Invatasem o gramada, au bagat ai mei meditatii in mine, la matematica in special. Stateam si vorbeam cu dl. profesor ore intregi, depaseam deseori programul de meditatii discutand despre orice, filozofie, stiinta, geometrie (adoram geometria). In mod ciudat si el imi spunea ca sunt branza buna in burduf de caine. Puteam sa rezolv probleme de geometrie la nivel de omlimpiada internationala, insa nu eram in stare sa fac o banalitate de integrala. Algebra nu a fost niciodata pe gustul meu.

Si apoi a urmat admiterea la facultate. Cibernetica – facultatea de informatica economica, nu ma intrebati de ce ca nu am idee. Parea ceva de bun simt pentru un semi-geek ca mine. Previzibil deja, era sa nu intru. In fapt nu as fi intrat daca nu ar fi existat locurile cu plata. Ai mei au marcat banul si asa am ajuns si eu sa imi tocesc pantalonii in aula facultatii. Nu chiar esec, dar semi-esec cu siguranta. Cumva insa mi-am revenit, am inceput sa tarai facultatea cu 10 la unele materii si 4 la altele, cu restante, cu absente, cu tot felul de cursuri xeroxate de la fetele ce mergeau la tot ce mista.. nah, ca tot studentu’. Insa ideea e ca facem facultate, viata era pe firul ei.

Care fir la mine e tare ondulat. Prin anul 2 de facultate m-am imbolnavit de TBC. Nimeni nu stie exact cum… aparent pe motive de stres (!?). Am stat prin spitalul Municipal cateva zile si apoi in spitalul de TBC vreo luna jumate. Am fost in primul trial de medicamente de generatie noua introduse in Romania pentru bolnavii de TBC, era un proiect pe banii OMS. Au functionat OK, intr-o luna am facut progrese enorme, de unde nu se vedea deloc un plaman la X-ray la final eram aproape vindecat. Partea asta nu a fost cea mai rea, desi pumnul de medicamente pe care le luam zilnic ma faceau sa imi fie rau de destule ori. Mai naspa era cand mai murea cate un coleg de salon. Eram 6 sau 8 in salon.. nu mai tin exact minte. Insa stiu ca pe unul din baieti intr-o dimineata au venit si i-au tras cearsaful peste fata si l-au luat cu tot cu pat de acolo. A mai murit unul de la salonul de langa, era mai in varsta.. ziceau baietii ca mai fusese bolnav in trecut si a facut iar munca grea, la lopata, pe camp. Nu prea mai merge sa faci asta, insa ce era sa faca. S-a dus si el. Dar eu am iesit din spital pina la urma. Chiar inaintea sesiunii de vara, cu zile inainte. Ai mei imi aduceau cursuri sa invat, ma rugau sa bag carte sa nu pierd sesiunea. Nu-s de ce, da nu prea a mers. Oricum nu prea aveam eu tragere de inima la carte, insa medicamentele alea toxice, injectii de 3 pe zi si oameni ce se stingeau la propriu in fata mea m-ua facut sa nu prea pot sa invat. Asa ca am ratat sesiunea.. toata. Am ajuns cu ocazia asta si pe la ceva psiholog ca presiunea alor mei plus faptul ca prima mea iubire imi daduse papucii m-a zobit destul de tare si eram molusca (ai mei imi vroiau doar binele, de unde sa stie ei ce iti face la cerebel sa vezi la 20 de ani moartea pe patul de langa tine). Am ratat sesiunea toata, peste vara am fost deprimat, am bagat si niste Xanax ca a zis dl doctor ca e mai bine, asa ca in toamna eram floricica. Am pierdut anul.

Asta e, ce sa ii faci.. iubita pa si pusi, sanatate fucked up, minte usor zurlie, o luam de la capat cumva. Dat fiind ca treaba cu statul pe banii parintilor nu prea imi placea, am inceput sa lucrez. Bine, incepusem sa lucrez din liceu cind in vreo doua vacante am spalat parbrize prin intersectii (a mers pina au preluat tiganii controlul afacerii, insa cat a mers faceam intr-o saptamina cat mama intr-o luna), insa de atunci am inceput sa lucrez mai serios. Mai intai la un ziar, apoi intr-o multinationala (pila sora-mii).. nah, eu eram negru mititel – bagam exceluri si alte alea. Pe la scoala nu prea dadeam asa ca am inceput sa am restante cu lopata, imi luam vacantele ca sa invat si sa dau examene. Profii ma frecau ca nu va vazusera niciodata la seminarii, seful ma freca la cap ca simtea el ca am potential si nu ma ridic la inaltimea lui (blestemul vietii mele aparent). O gramada de stres si munca la birou, singurele chestii misto era ca aveam un salariu in dolari (300 mai exact) si ca ma indragostisem de fata de la HR. Partea asta a doua se intampla cam tot atunci cind din primele salarii mi-am luat o statie muzicala Technics (scula la vremea aia), iar chestia asta e super tare pentru ca acum inca mai am statia. Fata nu, desi ne-am casatorit niste ani mai tarziu si am facut si un copil. Dar macar mai am statia de atunci.

Nu stiu exact cum, insa am reusit sa termin facultatea desi am vrut sa abandonez de n ori. Era atat de greu spre final, nu mai aveam energie sa le fac pe amandoua – job fulltime si scoala la zi – devenise totul spre imposibil pentru mine. Dar cumva taras-grabis am reusit sa termin, am reusit sa iau diploma. Inca in ziua de azi mi se intampla sa visez noaptea uneori ca nu am terminat facultatea si dimineata cand ma trezesc sa fiu ferm convins ca sunt o mare frauda, mai mare ca Ponta chiar. Si apoi ma gandesc ca totusi nu m-ar fi angajat astia fara diploma si ma linistesc.

Insa divaghez… in ultimii ani de facultate deja eram mutat cu iubita intr-un apartament cumparat de noi. Nu eram casatoriti insa faceam lucrurile ca si cum am fi. Asa mi s-a parut normal. A fost o perioada grea, munceam de ne sareau ochii din cap si eram permanent stresati ca ne vor prinde ca suntem impreuna si ne vor da afara. Vezi tu, nu aveam voie sa fim un cuplu ca si colegi asa ca ne ascundeam cum puteam mai bine desi toata lumea stia. Mai ales seful meu care ajunsese sa ma santajeze deschis cu treaba asta. El era un cretin, fata mea avea o cariera frumoasa in fata ei, asa ca m-am carat de la banca. Alt job, juma din salariu de dincolo insa banii nu sunt totul in viata, nu ? Firma mica, cocheta, draguta, am stat 6 luni si am plecat de la ei. Inapoi in banca.. alta banca. Firma mare, cocheta, draguta, am stat 1 an si am plecat si de la ei, m-am intors de unde plecasem insa in alt departament, cu alt sef, normal la cap de data asta. Era super.. imi placea ce faceam, imi placeau colegii, eram cu iubita. Ma enervau vecinii totusi. Niste idioti, nu puteam sa dorm noaptea, era infernal. Catelul lor parca avea copite si alerga noaptea pe gresie de parca invata dansuri irlandeze. Eram disperati.. nu dormeam, eram obositi infinit. Asa ca am luat un teren sa ne facem cindva o casa. Sa scapam de vecinii de de-asupra, oriunde ar fi ei. Ulterior chiar am facut-o, oricat de incredibil imi pare acum privind in spate. De la zero, de la un camp de papusoi am ajuns sa avem propria noastra casuta, un camin. Din care apoi am plecat.

Anyway, destinul parea a deveni mai liniar cind brusc si din senin ne-am mutat cu catel si purcel intr-un oras in provincie. Seful firmei s-a mutat acolo si i-a oferit ei o pozitie. Cum eram si eu pe acolo mi-a oferit si mie o pozitie desi nu eram interesat de plecare. Cum pina la urma ea isi dorea asta mai mult decat orice am plecat acolo. Orasul era frumusel. Cam in ceata tot timpul, da’ frumusel. Am facut ulcer din cauza stresului cauzat de mutare in primele cateva luni de stat acolo. S-a vindecat, sunt ok acum. Am o hernie hiatala acum insa aia e altceva si oricum nu se vindeca cu nimic. Cum ziceam insa, in oraselul de provincie era frumos, oras vechi, cochet. Natura multa in jur. Nu prea am apucat sa o vad ca nu stiam pe nimeni pe acolo si munceam in draci oricum. Mai ales ea, da si eu. Au trecut repede niste ani si apoi s-a nascut bebe si iubita cu tot bebe si cu jobul ei s-a mutat inapoi la Bucuresti.

Eu nu. Ca job-ul meu nu se putea muta cu mine asa ca pina la urma mi-am dat demisia si am venit inapoi in Bucuresti si eu, insa nu inainte de o perioada faina de naveta saptaminala cu masina. Atunci s-a intamplat de am adormit la volan de autostrada Pitesti-Bucuresti dar nu s-a dat la  necrolog ca m-am trezit la timp si am ajuns acasa cu bine. E drept ca acasa nu mai era chiar acasa de fapt, ca vandusem apartamentul sa facem casa, insa am stat pe la sora-mea o vreme ca ea era plecata in strainatate oricum. O vreme numai ca apoi ne-am mutat si de acolo ca sora-mea si-a vandut apartamentul si am stat in chirie intr-un apartament mega trist. Dar era bine, ca macar se construia casa si merita chinul. Si la serviciu era chin si ala era mai naspa, ma chinuiau niste straini de la noua firma cam ca pe hotii de cai. Nu a fost totul rau, macar am invatat sa fiu un sef relativ bun si sa cum sa dorm in masina parcata la birou. Prima parte mi-a folosit, a doua nu prea.

Da’ a fost ok pina la urma, ca asa e cu destinul se tot unduieste pina ajunge din nou la lumina. Mi-am gasit job nou, o firma noua, start-up mare, proiect mare, efervescenta, oameni fericiti, munca frumoasa. Si casa noua pe deasupra. Gradinita copilului la doi pasi de munca, casa avea trandafiri in curte, LCD big screen si semineu in living. Eram gata, this is it, time to relax and enjoy life. Am jucat si World of Warcraft o perioada, nu imi e rusine sa recunosc. Pe scurt, era timpul sa ma opresc din rollercoaster si sa ma bucur de tot, de noi doi, de munca noastra si de viata noastra.

Si atunci mi-a zis ca nu ma mai iubeste. Nu prea am idee ce s-a intamplat dupa… imi aduc vag aminte ca mai intai a plecat ea de acasa cu tot cu copil.. apoi am plecat eu de acasa, fara copil. Nu m-am mai intors. Undeva pe parcurs am avut vreo 4 accidente cu masina fara CASCO (toate din vina mea) si am intrat in datorii, iar apoi astia de la serviciu m-au anuntat ca firma-mama ne-a scos la vanzare ca avem pierderi si treaba e naspa. Dar macar am inceput sa alerg. Super tare treaba asta, te simti incredibil cind alergi, cea mai misto senzatie din lume. Libertate totala, esti numai tu cu tine insuti, cu limitele tale pe care le depasesti saptamina dupa saptamina, zi dupa zi. Am reusit sa ajung de la 0 la 10 kilometrii in doar 2 luni de cind am inceput sa alerg. Si tot atunci m-am accidentat la genunchi. Cei zece doctori pe care i-am vazut mi-au spus ca nu voi mai putea alerga niciodata. Si nici sa urc pe munte, de bine ce redescoperisem si placerea asta. Nu e nimic, ce, cu masina nu pot sa merg ? Oricum ma apropiam de 40 de ani, era vremea sa las prostiile deoparte.

Poate tot de aceea m-am si obisnuit cu firul asta unduitor ce e viata mea, ca ma apropiu de 40 de ani. Poate asta inseamna maturitate. Poate de aceea nu sunt speriat nici ca sunt singur si nici ca maine poate nu mai am serviciu sau ca nu pot sa alerg si ma doare si ceva la coloana oleaca. Inca sunt mesmerizat de cat de neindemanatic pot fi in sportul asta numit viata. Sunt socat de cat de des ma pot impiedica, zici ca am doua picioare stangi. La cum joc ar trebui sa stau pe banca de rezerve non-stop. Atata doar ca in viata nu poti sta pe banca de rezerve. Trebuie sa stai pe teren, ca stii sau ca nu stii ce faci – nu are importanta. Dai si tu cu piciorul in minge cum poti, ideea e sa o rostogolesti cat de cat spre inainte. Mai dai un auto-gol, mai primesti o minge la oua, dar asta e jocul vietii, are putine reguli si alea sunt nescrise oricum. Trebuie sa il joci pentru ca de bine de rau, e singurul pe care il avem.

Acum daca m-as prinde si pentru ce echipa joc, ar fi super…

June 24th, 2013 by admin

Superman

man-of-steel-logo

 

Cind eram mic imi doream sa fiu Superman. Ca baiat am fost desigur atras de eroi … insa el a fost dintotdeauna supereroul meu preferat. Visam să fiu Superman, alergam prin casă cu un cearsaf legat la git ca și cum aveam propria mea mantie și nu de putine ori am stat in balconul parintilor mei privind în zare, visind că zbor. Oh, de cite ori nu am stat cu pumnii mei mici infipti in balustrada balconului incercind sa ma concentrez suficient cit sa zbor. Desigur, nu am reusit… sau asa credeam atunci.

“You have to decide what kind of man you want to grow up to be” – Nu era toata infatuarea mea legata de super-puteri, nu… a fost ceva in mesajul filmului, in ideea ca poti decide ce fel de om poti fi. E ceva ce si bunicul meu m-a invatat inca de mic. Alegerea e a ta si desi este permanent modelata si influentata de tot ceea ce se intimpla in viata, alegerea este permanent a ta iar ideea asta mi-a placut intotdeauna. Apoi viata te invata ca nu e chiar asa usor si ca multe lucruri te influenteaza, te modeleaza si te schimba, insa si acum cred ca daca reusesti cumva sa mentii flacara aceea de speranta aprinsa, atunci inca poti creste sa fii cel ce vrei sa fii.

Cind am devenit tata mi-am dorit cu ardoare sa pot imparti cu copilul meu tot ceea ce stiu, ce cred, ce visez, ce sper… am vrut sa ma impart pe mine cu ea, sa o invat tot ce o pot invata. Mi-am dorit sa facem lucruri impreuna, sa merg cu cortul pe munte cu ea, sa facem focul si la caldura lui sa ii povestesc despre stelele ce se vad intr-o noapte senina. Sa o invat despre oameni, cel putin ce stiu eu despre ei. Sa o invat despre mine si in felul acesta sa o invat despre ea. Sa o invat despre ce ar putea sa devina, sa o invat cum sa separe ce e important de ce nu e. Sa o invat sa aiba incredere in ea si in ceilalti, sa o invat sa aiba incredere in lume, sa o invat sa iubeasca. Sa o invat ca e OK sa plinga cind e obosita si sa o invat sa aiba intotdeauna un licar de speranta in suflet orice s-ar intampla in viata ei. Sa tina focul acela aprins, cu orice pret.

Si am mai sperat sa impart cu ea si idolii copilariei mei. Superman e la loc de cinste, “high up there” cum zic americanii. Si azi s-a intamplat. De mina cu ea, am fost la film si l-am vazut cap-coada. Pentru mine a fost o experienta de nedescris… sa revad eroul copilariei mele a fost o experienta fantastica. Insa ceva s-a intamplat in timp ce vedeam filmul, tinind-0 de mina permanent pe ea… ceva neasteptat.

Ma uitam la film si la inceput sunt acele amintiri, mici “flashbacks” care ne arata putin din trecutul lui, cum a crescut si cum a invatat sa devina omul care este acum. Si nu era vorba de super-puterile lui, era vorba de ceva mai profund, mai adinc. Era felul in care indoilelile despre el insusi, experientele prin care trece, educatia parintilor lui, totul il invata si il pregateste pentru ceea ce va veni. Am simtit o emotie fantastica la realizarea ca si fata mea vede acelasi lucru care m-a atins pe mine si am sperat ca peste ani va intelege momentul asta pentru noi. Insa in afara de asta, s-a mai intamplat ceva.

Stiu ca poate parea ridicol si categoric amuzant, insa atunci, in mijlocul filmului, am simtit in sufletul meu ca am reusit. Da, am simtit ca am ajuns in cele din urma sa fiu Superman. Dupa atitia ani de cind am visat prima oara, dupa atitea lucruri care s-au intamplat si din toate locurile unde putea sa se intimple asta… s-a intamplat intr-o sala de cinema in timp ce il priveam pe eroul meu incercind el insusi sa fie Superman. Am strins mai tare mina ei micuta si am intrebat-o la ureche daca ii place Kal-El. Mi-a zambit si a dat din cap afirmativ. Fara ca ea sa vada, in intunericul complice din sala de cinema, lacrimi mi-au coborit pe obraji pentru ca atunci am stiut ca daca el e Superman pentru noi toti, atunci eu – tatal ei – sunt Superman pentru ea.

Ca parinte, acum inteleg cu adevarat semnificatia citatului “With great power comes great responsibility”.  Ca parinte, sunteti sau veti deveni eroul copiilor vostri. Puterea pe care o aveti asupra lor este uriasa si ii va defini ca persoana matura in viitor. Aveti gandul acesta permanent in minte si totul va fi bine. Va doresc din tot sufletul sa fiti un Superman bun pentru copiii vostri… iar daca sunteti femei, atunci puteti fi SuperGirl. Categoric veti arata mai bine in colanti ! 🙂

May 9th, 2013 by admin

Omul sinusoidal

heaven_and_hell-1024x768

 

Nu m-am omorît prea tare cu matematica în școală. În fapt nu am fost niciodată prieten cu algebra și ale ei ecuații, cu integrale și derivate și alte animale ciudate similare. Chineză toate pentru mine. Acum mă gîndesc ca poate daca mi-ar fi plăcut mai mult aș fi înțeles mai repede ceva despre mine, ceva ce m-a “lovit” doar azi.

Epifania de care vorbesc aici mă definește, ca individ, ca și comportament. Sunt un om ce funcționează dupa o formulă ce descrie o curbă matematică, o oscilație repetitivă numită și sinusoidă pentru a fi exacți. Conform observațiilor mele si a definiției din Wikipedia, sunt un om sinusoidal.

Pentru oamenii mai tehnici, aparent e și o formulă ce descrie oamenii ca mine: y(t) = A sin(ωt + φ), unde e ω = 2*π*f (f= frecvența), φ = unghiul fazei, A = amplitudinea, t = timpul. Asta așa, pentru cei cu adevărat interesați. Ce e cert e că descrie oamenii sinusoidali, pentru că nu pretind că sunt singurul așa, la fel de bine.  De cînd mă știu oscilez în jurul unui punct de echilibru ce mă atrage inexorabil fără însă a mă putea reține prea mult vreodată. Avansez rapid prin viața cînd avântîndu-mă sus spre stele, cînd plonjînd spre abis. O data visez, indrăznesc, cuceresc și cîștig. Mă cațăr cu veselie și poftă de viață mai sus.. din ce în ce mai sus. Îi inspir pe alții. Mă inspir pe mine și cred, știu ca pot face orice. Cerul nu e limita.. cerul e aici.

Dar un arc nevăzut mă trage în curînd și repede revin la normalitatea clasică… cea banală, comună, la eul simplu, cuminte, așezat, stabil. Nu că aș crede prea mult în zodii, insă ador echilibrul în lucruri. Ca taur teoretic prefer stabilitatea, siguranța.. ambele stări din care derivă un confort psihic după care noi taurii se zice că tînjim. Știu că eu o fac. Așa că aș vrea să rămîn acolo… însă nu pot. Formula aceea matematică  mă ia și mă aruncă în direcția opusă. Ieri eram cu fruntea între nori și mîine mă scufund spre tenebrele sufletului meu. Spaimele prind contur, viață și grai. Urlă la mine iar eu mă ascund, mă feresc. Sunt tras în jos, tot mai jos și nu mă pot desprinde, parcă sunt în nisipuri mișcătoare. Aș vrea să strig după ajutor, să întind o mînă spre cineva.. cineva care să nu mă lase să alunec acolo. Cunosc atît de bine formula această nebună, oh.. cum o știu.  E reală și își face treaba permanent, periodic și de fiecare dată e aceeași luptă, totul e viu, e aici și se întimplă azi, acum. Sunt un punct pe oscilația aceea… sau poate sunt însăși oscilația. Iar fiecare oscilație e un ciclu complet ce avansează trecîndu-mă de la A la Z prin abecedarul stărilor emoționale și dicționarul sentimentelor, din nou și din nou… de fiecare dată aproape învingător și apoi aproape învins, aproape normal între.

E cu siguranță o experiență interesantă. Poate fi uneori cumplit de obositoare, genul de efort care te stoarce pînă la ultima picătură de sevă, însă în același timp e și o experiență inițiatică, un drum al auto-cunoașterii. Mă gîndeam cum ar fi dacă mi s-ar oferi alternativa de a fi altfel, dar nu.. nu aș renunța la asta. Aș prefera să îmi fie teamă de umbre dacă asta înseamnă și că pot atinge, din cînd în cînd, stelele. Însă cred că aventura ar fi mult mai frumoasa și mai ușoară dacă nu aș face drumul acesta singur. Asta ar fi destul de tare, zic eu.

April 29th, 2013 by admin

Îmi place de tine

tumblr_lzawo6VTZ01qfbe4xo1_500

 

Și ce dacă? Ce înseamnă asta pentru tine?

Poate nimic. Însă dă-mi voie să îți spun ce înseamnă pentru mine.

Dacă îmi place de tine înseamnă că am încredere în tine. Am încredere cum am încredere în soră-mea. Ce e al meu e și al tău. Împart cu tine pâinea, casa și orice altceva. Împart bucurii și tristeți și sunt gata să imi dezvelesc sufletul fără să mă gândesc că rămân vulnerabil. Și fac asta pentru că îmi place de tine. Nu îmi place toată lumea. În fapt puțini își croiesc drum în sufletul meu și cred că e mai bine așa, e normal să fii exigent. Tu însă ai intrat.  Îmi placi deci ești acolo, fie că o vrei sau nu. Și faptul că ești acolo te face ceva special pentru mine. E unilaterală treaba asta, nu trebuie sa simți vreo obligație de reciprocitate. E ceea ce e. Ca să fac o comparație tîmpită, dacă îmi place un obiect de artă nu am pretenția să mă placă înapoi. Îl plac pentru ceea ce mi-a dat, chiar daca nu e conștient de asta. Îl plac pentru că ceva din el a umplut un gol din mine.  Sau a adăugat ceva eului meu și din acest proces am ieșit un om mai bun decat am fost înainte. E la fel și la oameni. Dacă te plac e pentru că ceva la tine a rezonat cu mine și m-a completat ca individ, chiar fără ca tu să fii conștient de asta.

Așa ca data viitoare cînd îți voi spune ca îmi place de tine să știi ca nu vreau nimic în schimb. E doar felul meu de a mulțumi pentru ce mi-ai dăruit, pentru ca m-ai făcut să fiu un om mai bun.