Totul despre nimic

October 18th, 2013 by admin

Jocul vietii

quote-the-game-of-life-is-a-lot-like-football-you-have-to-tackle-your-problems-block-your-fears-and-lewis-grizzard-76238

Clasa a 8-a, admiterea la liceu.Nu eram eu foarte stralucit la scoala, insa eram in top 5 in clasa. Am dat la Liceul de Informatice de pe vremea aceea, actualul Tudor Vianu. Era liceu de top, number 1 dupa multa lume. Sora-mea era deja acolo, cu doi ani mai mare. Intrase printre primii.

Eu poama mai rea aparent, branza buna in burduf de caine cum zicea mama. Am picat, destul de la limita insa am picat. Am fost repartizat la Ion Creanga, pe undeva pe langa Unirea. Revolutia m-a prins acolo, in clasa a 9-a. Primul esec, insa mi-am revenit oarecum. Se facuse in Ion Creanga o clasa speciala pentru cei, cei picati de la MF1. Ratatii dintr-o parte eram fruncea in partea ailalta. Apoi dupa revolutia au inceput sa apara miscari de trupe, colegi care dispareau pe rand mutati inapoi la MF1. Cu ajutorul sistemului PCR (pile, contacte, relatii) am reusit sa evadez si eu si sa revin la MF1.

Trebuia sa imi dau seama de atunci ca asa imi va fi toata viata. Insa nah, ce stie un pusti de 15 ani. Mai nimic.

Am terminat liceul acolo, au fost unii dintre cei mai frumosti ani, dupa revolutie era o libertate dementa, nebuna. Clasa suplimentara formata la MF1 pentru noi astia mutatii era geniala, oameni superbi, inteligenti, frumosi si rebeli. Eram o pata de culoare in felul nostru. Ce ani frumosi.. dupa care admiterea la facultate. Invatasem o gramada, au bagat ai mei meditatii in mine, la matematica in special. Stateam si vorbeam cu dl. profesor ore intregi, depaseam deseori programul de meditatii discutand despre orice, filozofie, stiinta, geometrie (adoram geometria). In mod ciudat si el imi spunea ca sunt branza buna in burduf de caine. Puteam sa rezolv probleme de geometrie la nivel de omlimpiada internationala, insa nu eram in stare sa fac o banalitate de integrala. Algebra nu a fost niciodata pe gustul meu.

Si apoi a urmat admiterea la facultate. Cibernetica – facultatea de informatica economica, nu ma intrebati de ce ca nu am idee. Parea ceva de bun simt pentru un semi-geek ca mine. Previzibil deja, era sa nu intru. In fapt nu as fi intrat daca nu ar fi existat locurile cu plata. Ai mei au marcat banul si asa am ajuns si eu sa imi tocesc pantalonii in aula facultatii. Nu chiar esec, dar semi-esec cu siguranta. Cumva insa mi-am revenit, am inceput sa tarai facultatea cu 10 la unele materii si 4 la altele, cu restante, cu absente, cu tot felul de cursuri xeroxate de la fetele ce mergeau la tot ce mista.. nah, ca tot studentu’. Insa ideea e ca facem facultate, viata era pe firul ei.

Care fir la mine e tare ondulat. Prin anul 2 de facultate m-am imbolnavit de TBC. Nimeni nu stie exact cum… aparent pe motive de stres (!?). Am stat prin spitalul Municipal cateva zile si apoi in spitalul de TBC vreo luna jumate. Am fost in primul trial de medicamente de generatie noua introduse in Romania pentru bolnavii de TBC, era un proiect pe banii OMS. Au functionat OK, intr-o luna am facut progrese enorme, de unde nu se vedea deloc un plaman la X-ray la final eram aproape vindecat. Partea asta nu a fost cea mai rea, desi pumnul de medicamente pe care le luam zilnic ma faceau sa imi fie rau de destule ori. Mai naspa era cand mai murea cate un coleg de salon. Eram 6 sau 8 in salon.. nu mai tin exact minte. Insa stiu ca pe unul din baieti intr-o dimineata au venit si i-au tras cearsaful peste fata si l-au luat cu tot cu pat de acolo. A mai murit unul de la salonul de langa, era mai in varsta.. ziceau baietii ca mai fusese bolnav in trecut si a facut iar munca grea, la lopata, pe camp. Nu prea mai merge sa faci asta, insa ce era sa faca. S-a dus si el. Dar eu am iesit din spital pina la urma. Chiar inaintea sesiunii de vara, cu zile inainte. Ai mei imi aduceau cursuri sa invat, ma rugau sa bag carte sa nu pierd sesiunea. Nu-s de ce, da nu prea a mers. Oricum nu prea aveam eu tragere de inima la carte, insa medicamentele alea toxice, injectii de 3 pe zi si oameni ce se stingeau la propriu in fata mea m-ua facut sa nu prea pot sa invat. Asa ca am ratat sesiunea.. toata. Am ajuns cu ocazia asta si pe la ceva psiholog ca presiunea alor mei plus faptul ca prima mea iubire imi daduse papucii m-a zobit destul de tare si eram molusca (ai mei imi vroiau doar binele, de unde sa stie ei ce iti face la cerebel sa vezi la 20 de ani moartea pe patul de langa tine). Am ratat sesiunea toata, peste vara am fost deprimat, am bagat si niste Xanax ca a zis dl doctor ca e mai bine, asa ca in toamna eram floricica. Am pierdut anul.

Asta e, ce sa ii faci.. iubita pa si pusi, sanatate fucked up, minte usor zurlie, o luam de la capat cumva. Dat fiind ca treaba cu statul pe banii parintilor nu prea imi placea, am inceput sa lucrez. Bine, incepusem sa lucrez din liceu cind in vreo doua vacante am spalat parbrize prin intersectii (a mers pina au preluat tiganii controlul afacerii, insa cat a mers faceam intr-o saptamina cat mama intr-o luna), insa de atunci am inceput sa lucrez mai serios. Mai intai la un ziar, apoi intr-o multinationala (pila sora-mii).. nah, eu eram negru mititel – bagam exceluri si alte alea. Pe la scoala nu prea dadeam asa ca am inceput sa am restante cu lopata, imi luam vacantele ca sa invat si sa dau examene. Profii ma frecau ca nu va vazusera niciodata la seminarii, seful ma freca la cap ca simtea el ca am potential si nu ma ridic la inaltimea lui (blestemul vietii mele aparent). O gramada de stres si munca la birou, singurele chestii misto era ca aveam un salariu in dolari (300 mai exact) si ca ma indragostisem de fata de la HR. Partea asta a doua se intampla cam tot atunci cind din primele salarii mi-am luat o statie muzicala Technics (scula la vremea aia), iar chestia asta e super tare pentru ca acum inca mai am statia. Fata nu, desi ne-am casatorit niste ani mai tarziu si am facut si un copil. Dar macar mai am statia de atunci.

Nu stiu exact cum, insa am reusit sa termin facultatea desi am vrut sa abandonez de n ori. Era atat de greu spre final, nu mai aveam energie sa le fac pe amandoua – job fulltime si scoala la zi – devenise totul spre imposibil pentru mine. Dar cumva taras-grabis am reusit sa termin, am reusit sa iau diploma. Inca in ziua de azi mi se intampla sa visez noaptea uneori ca nu am terminat facultatea si dimineata cand ma trezesc sa fiu ferm convins ca sunt o mare frauda, mai mare ca Ponta chiar. Si apoi ma gandesc ca totusi nu m-ar fi angajat astia fara diploma si ma linistesc.

Insa divaghez… in ultimii ani de facultate deja eram mutat cu iubita intr-un apartament cumparat de noi. Nu eram casatoriti insa faceam lucrurile ca si cum am fi. Asa mi s-a parut normal. A fost o perioada grea, munceam de ne sareau ochii din cap si eram permanent stresati ca ne vor prinde ca suntem impreuna si ne vor da afara. Vezi tu, nu aveam voie sa fim un cuplu ca si colegi asa ca ne ascundeam cum puteam mai bine desi toata lumea stia. Mai ales seful meu care ajunsese sa ma santajeze deschis cu treaba asta. El era un cretin, fata mea avea o cariera frumoasa in fata ei, asa ca m-am carat de la banca. Alt job, juma din salariu de dincolo insa banii nu sunt totul in viata, nu ? Firma mica, cocheta, draguta, am stat 6 luni si am plecat de la ei. Inapoi in banca.. alta banca. Firma mare, cocheta, draguta, am stat 1 an si am plecat si de la ei, m-am intors de unde plecasem insa in alt departament, cu alt sef, normal la cap de data asta. Era super.. imi placea ce faceam, imi placeau colegii, eram cu iubita. Ma enervau vecinii totusi. Niste idioti, nu puteam sa dorm noaptea, era infernal. Catelul lor parca avea copite si alerga noaptea pe gresie de parca invata dansuri irlandeze. Eram disperati.. nu dormeam, eram obositi infinit. Asa ca am luat un teren sa ne facem cindva o casa. Sa scapam de vecinii de de-asupra, oriunde ar fi ei. Ulterior chiar am facut-o, oricat de incredibil imi pare acum privind in spate. De la zero, de la un camp de papusoi am ajuns sa avem propria noastra casuta, un camin. Din care apoi am plecat.

Anyway, destinul parea a deveni mai liniar cind brusc si din senin ne-am mutat cu catel si purcel intr-un oras in provincie. Seful firmei s-a mutat acolo si i-a oferit ei o pozitie. Cum eram si eu pe acolo mi-a oferit si mie o pozitie desi nu eram interesat de plecare. Cum pina la urma ea isi dorea asta mai mult decat orice am plecat acolo. Orasul era frumusel. Cam in ceata tot timpul, da’ frumusel. Am facut ulcer din cauza stresului cauzat de mutare in primele cateva luni de stat acolo. S-a vindecat, sunt ok acum. Am o hernie hiatala acum insa aia e altceva si oricum nu se vindeca cu nimic. Cum ziceam insa, in oraselul de provincie era frumos, oras vechi, cochet. Natura multa in jur. Nu prea am apucat sa o vad ca nu stiam pe nimeni pe acolo si munceam in draci oricum. Mai ales ea, da si eu. Au trecut repede niste ani si apoi s-a nascut bebe si iubita cu tot bebe si cu jobul ei s-a mutat inapoi la Bucuresti.

Eu nu. Ca job-ul meu nu se putea muta cu mine asa ca pina la urma mi-am dat demisia si am venit inapoi in Bucuresti si eu, insa nu inainte de o perioada faina de naveta saptaminala cu masina. Atunci s-a intamplat de am adormit la volan de autostrada Pitesti-Bucuresti dar nu s-a dat la  necrolog ca m-am trezit la timp si am ajuns acasa cu bine. E drept ca acasa nu mai era chiar acasa de fapt, ca vandusem apartamentul sa facem casa, insa am stat pe la sora-mea o vreme ca ea era plecata in strainatate oricum. O vreme numai ca apoi ne-am mutat si de acolo ca sora-mea si-a vandut apartamentul si am stat in chirie intr-un apartament mega trist. Dar era bine, ca macar se construia casa si merita chinul. Si la serviciu era chin si ala era mai naspa, ma chinuiau niste straini de la noua firma cam ca pe hotii de cai. Nu a fost totul rau, macar am invatat sa fiu un sef relativ bun si sa cum sa dorm in masina parcata la birou. Prima parte mi-a folosit, a doua nu prea.

Da’ a fost ok pina la urma, ca asa e cu destinul se tot unduieste pina ajunge din nou la lumina. Mi-am gasit job nou, o firma noua, start-up mare, proiect mare, efervescenta, oameni fericiti, munca frumoasa. Si casa noua pe deasupra. Gradinita copilului la doi pasi de munca, casa avea trandafiri in curte, LCD big screen si semineu in living. Eram gata, this is it, time to relax and enjoy life. Am jucat si World of Warcraft o perioada, nu imi e rusine sa recunosc. Pe scurt, era timpul sa ma opresc din rollercoaster si sa ma bucur de tot, de noi doi, de munca noastra si de viata noastra.

Si atunci mi-a zis ca nu ma mai iubeste. Nu prea am idee ce s-a intamplat dupa… imi aduc vag aminte ca mai intai a plecat ea de acasa cu tot cu copil.. apoi am plecat eu de acasa, fara copil. Nu m-am mai intors. Undeva pe parcurs am avut vreo 4 accidente cu masina fara CASCO (toate din vina mea) si am intrat in datorii, iar apoi astia de la serviciu m-au anuntat ca firma-mama ne-a scos la vanzare ca avem pierderi si treaba e naspa. Dar macar am inceput sa alerg. Super tare treaba asta, te simti incredibil cind alergi, cea mai misto senzatie din lume. Libertate totala, esti numai tu cu tine insuti, cu limitele tale pe care le depasesti saptamina dupa saptamina, zi dupa zi. Am reusit sa ajung de la 0 la 10 kilometrii in doar 2 luni de cind am inceput sa alerg. Si tot atunci m-am accidentat la genunchi. Cei zece doctori pe care i-am vazut mi-au spus ca nu voi mai putea alerga niciodata. Si nici sa urc pe munte, de bine ce redescoperisem si placerea asta. Nu e nimic, ce, cu masina nu pot sa merg ? Oricum ma apropiam de 40 de ani, era vremea sa las prostiile deoparte.

Poate tot de aceea m-am si obisnuit cu firul asta unduitor ce e viata mea, ca ma apropiu de 40 de ani. Poate asta inseamna maturitate. Poate de aceea nu sunt speriat nici ca sunt singur si nici ca maine poate nu mai am serviciu sau ca nu pot sa alerg si ma doare si ceva la coloana oleaca. Inca sunt mesmerizat de cat de neindemanatic pot fi in sportul asta numit viata. Sunt socat de cat de des ma pot impiedica, zici ca am doua picioare stangi. La cum joc ar trebui sa stau pe banca de rezerve non-stop. Atata doar ca in viata nu poti sta pe banca de rezerve. Trebuie sa stai pe teren, ca stii sau ca nu stii ce faci – nu are importanta. Dai si tu cu piciorul in minge cum poti, ideea e sa o rostogolesti cat de cat spre inainte. Mai dai un auto-gol, mai primesti o minge la oua, dar asta e jocul vietii, are putine reguli si alea sunt nescrise oricum. Trebuie sa il joci pentru ca de bine de rau, e singurul pe care il avem.

Acum daca m-as prinde si pentru ce echipa joc, ar fi super…

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


Leave a Reply

Connect with:



Your email address will not be published. Required fields are marked *