Totul despre nimic

June 24th, 2013 by admin

Superman

man-of-steel-logo

 

Cind eram mic imi doream sa fiu Superman. Ca baiat am fost desigur atras de eroi … insa el a fost dintotdeauna supereroul meu preferat. Visam să fiu Superman, alergam prin casă cu un cearsaf legat la git ca și cum aveam propria mea mantie și nu de putine ori am stat in balconul parintilor mei privind în zare, visind că zbor. Oh, de cite ori nu am stat cu pumnii mei mici infipti in balustrada balconului incercind sa ma concentrez suficient cit sa zbor. Desigur, nu am reusit… sau asa credeam atunci.

“You have to decide what kind of man you want to grow up to be” – Nu era toata infatuarea mea legata de super-puteri, nu… a fost ceva in mesajul filmului, in ideea ca poti decide ce fel de om poti fi. E ceva ce si bunicul meu m-a invatat inca de mic. Alegerea e a ta si desi este permanent modelata si influentata de tot ceea ce se intimpla in viata, alegerea este permanent a ta iar ideea asta mi-a placut intotdeauna. Apoi viata te invata ca nu e chiar asa usor si ca multe lucruri te influenteaza, te modeleaza si te schimba, insa si acum cred ca daca reusesti cumva sa mentii flacara aceea de speranta aprinsa, atunci inca poti creste sa fii cel ce vrei sa fii.

Cind am devenit tata mi-am dorit cu ardoare sa pot imparti cu copilul meu tot ceea ce stiu, ce cred, ce visez, ce sper… am vrut sa ma impart pe mine cu ea, sa o invat tot ce o pot invata. Mi-am dorit sa facem lucruri impreuna, sa merg cu cortul pe munte cu ea, sa facem focul si la caldura lui sa ii povestesc despre stelele ce se vad intr-o noapte senina. Sa o invat despre oameni, cel putin ce stiu eu despre ei. Sa o invat despre mine si in felul acesta sa o invat despre ea. Sa o invat despre ce ar putea sa devina, sa o invat cum sa separe ce e important de ce nu e. Sa o invat sa aiba incredere in ea si in ceilalti, sa o invat sa aiba incredere in lume, sa o invat sa iubeasca. Sa o invat ca e OK sa plinga cind e obosita si sa o invat sa aiba intotdeauna un licar de speranta in suflet orice s-ar intampla in viata ei. Sa tina focul acela aprins, cu orice pret.

Si am mai sperat sa impart cu ea si idolii copilariei mei. Superman e la loc de cinste, “high up there” cum zic americanii. Si azi s-a intamplat. De mina cu ea, am fost la film si l-am vazut cap-coada. Pentru mine a fost o experienta de nedescris… sa revad eroul copilariei mele a fost o experienta fantastica. Insa ceva s-a intamplat in timp ce vedeam filmul, tinind-0 de mina permanent pe ea… ceva neasteptat.

Ma uitam la film si la inceput sunt acele amintiri, mici “flashbacks” care ne arata putin din trecutul lui, cum a crescut si cum a invatat sa devina omul care este acum. Si nu era vorba de super-puterile lui, era vorba de ceva mai profund, mai adinc. Era felul in care indoilelile despre el insusi, experientele prin care trece, educatia parintilor lui, totul il invata si il pregateste pentru ceea ce va veni. Am simtit o emotie fantastica la realizarea ca si fata mea vede acelasi lucru care m-a atins pe mine si am sperat ca peste ani va intelege momentul asta pentru noi. Insa in afara de asta, s-a mai intamplat ceva.

Stiu ca poate parea ridicol si categoric amuzant, insa atunci, in mijlocul filmului, am simtit in sufletul meu ca am reusit. Da, am simtit ca am ajuns in cele din urma sa fiu Superman. Dupa atitia ani de cind am visat prima oara, dupa atitea lucruri care s-au intamplat si din toate locurile unde putea sa se intimple asta… s-a intamplat intr-o sala de cinema in timp ce il priveam pe eroul meu incercind el insusi sa fie Superman. Am strins mai tare mina ei micuta si am intrebat-o la ureche daca ii place Kal-El. Mi-a zambit si a dat din cap afirmativ. Fara ca ea sa vada, in intunericul complice din sala de cinema, lacrimi mi-au coborit pe obraji pentru ca atunci am stiut ca daca el e Superman pentru noi toti, atunci eu – tatal ei – sunt Superman pentru ea.

Ca parinte, acum inteleg cu adevarat semnificatia citatului “With great power comes great responsibility”.  Ca parinte, sunteti sau veti deveni eroul copiilor vostri. Puterea pe care o aveti asupra lor este uriasa si ii va defini ca persoana matura in viitor. Aveti gandul acesta permanent in minte si totul va fi bine. Va doresc din tot sufletul sa fiti un Superman bun pentru copiii vostri… iar daca sunteti femei, atunci puteti fi SuperGirl. Categoric veti arata mai bine in colanti ! 🙂

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


May 9th, 2013 by admin

Omul sinusoidal

heaven_and_hell-1024x768

 

Nu m-am omorît prea tare cu matematica în școală. În fapt nu am fost niciodată prieten cu algebra și ale ei ecuații, cu integrale și derivate și alte animale ciudate similare. Chineză toate pentru mine. Acum mă gîndesc ca poate daca mi-ar fi plăcut mai mult aș fi înțeles mai repede ceva despre mine, ceva ce m-a “lovit” doar azi.

Epifania de care vorbesc aici mă definește, ca individ, ca și comportament. Sunt un om ce funcționează dupa o formulă ce descrie o curbă matematică, o oscilație repetitivă numită și sinusoidă pentru a fi exacți. Conform observațiilor mele si a definiției din Wikipedia, sunt un om sinusoidal.

Pentru oamenii mai tehnici, aparent e și o formulă ce descrie oamenii ca mine: y(t) = A sin(ωt + φ), unde e ω = 2*π*f (f= frecvența), φ = unghiul fazei, A = amplitudinea, t = timpul. Asta așa, pentru cei cu adevărat interesați. Ce e cert e că descrie oamenii sinusoidali, pentru că nu pretind că sunt singurul așa, la fel de bine.  De cînd mă știu oscilez în jurul unui punct de echilibru ce mă atrage inexorabil fără însă a mă putea reține prea mult vreodată. Avansez rapid prin viața cînd avântîndu-mă sus spre stele, cînd plonjînd spre abis. O data visez, indrăznesc, cuceresc și cîștig. Mă cațăr cu veselie și poftă de viață mai sus.. din ce în ce mai sus. Îi inspir pe alții. Mă inspir pe mine și cred, știu ca pot face orice. Cerul nu e limita.. cerul e aici.

Dar un arc nevăzut mă trage în curînd și repede revin la normalitatea clasică… cea banală, comună, la eul simplu, cuminte, așezat, stabil. Nu că aș crede prea mult în zodii, insă ador echilibrul în lucruri. Ca taur teoretic prefer stabilitatea, siguranța.. ambele stări din care derivă un confort psihic după care noi taurii se zice că tînjim. Știu că eu o fac. Așa că aș vrea să rămîn acolo… însă nu pot. Formula aceea matematică  mă ia și mă aruncă în direcția opusă. Ieri eram cu fruntea între nori și mîine mă scufund spre tenebrele sufletului meu. Spaimele prind contur, viață și grai. Urlă la mine iar eu mă ascund, mă feresc. Sunt tras în jos, tot mai jos și nu mă pot desprinde, parcă sunt în nisipuri mișcătoare. Aș vrea să strig după ajutor, să întind o mînă spre cineva.. cineva care să nu mă lase să alunec acolo. Cunosc atît de bine formula această nebună, oh.. cum o știu.  E reală și își face treaba permanent, periodic și de fiecare dată e aceeași luptă, totul e viu, e aici și se întimplă azi, acum. Sunt un punct pe oscilația aceea… sau poate sunt însăși oscilația. Iar fiecare oscilație e un ciclu complet ce avansează trecîndu-mă de la A la Z prin abecedarul stărilor emoționale și dicționarul sentimentelor, din nou și din nou… de fiecare dată aproape învingător și apoi aproape învins, aproape normal între.

E cu siguranță o experiență interesantă. Poate fi uneori cumplit de obositoare, genul de efort care te stoarce pînă la ultima picătură de sevă, însă în același timp e și o experiență inițiatică, un drum al auto-cunoașterii. Mă gîndeam cum ar fi dacă mi s-ar oferi alternativa de a fi altfel, dar nu.. nu aș renunța la asta. Aș prefera să îmi fie teamă de umbre dacă asta înseamnă și că pot atinge, din cînd în cînd, stelele. Însă cred că aventura ar fi mult mai frumoasa și mai ușoară dacă nu aș face drumul acesta singur. Asta ar fi destul de tare, zic eu.

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


April 29th, 2013 by admin

Îmi place de tine

tumblr_lzawo6VTZ01qfbe4xo1_500

 

Și ce dacă? Ce înseamnă asta pentru tine?

Poate nimic. Însă dă-mi voie să îți spun ce înseamnă pentru mine.

Dacă îmi place de tine înseamnă că am încredere în tine. Am încredere cum am încredere în soră-mea. Ce e al meu e și al tău. Împart cu tine pâinea, casa și orice altceva. Împart bucurii și tristeți și sunt gata să imi dezvelesc sufletul fără să mă gândesc că rămân vulnerabil. Și fac asta pentru că îmi place de tine. Nu îmi place toată lumea. În fapt puțini își croiesc drum în sufletul meu și cred că e mai bine așa, e normal să fii exigent. Tu însă ai intrat.  Îmi placi deci ești acolo, fie că o vrei sau nu. Și faptul că ești acolo te face ceva special pentru mine. E unilaterală treaba asta, nu trebuie sa simți vreo obligație de reciprocitate. E ceea ce e. Ca să fac o comparație tîmpită, dacă îmi place un obiect de artă nu am pretenția să mă placă înapoi. Îl plac pentru ceea ce mi-a dat, chiar daca nu e conștient de asta. Îl plac pentru că ceva din el a umplut un gol din mine.  Sau a adăugat ceva eului meu și din acest proces am ieșit un om mai bun decat am fost înainte. E la fel și la oameni. Dacă te plac e pentru că ceva la tine a rezonat cu mine și m-a completat ca individ, chiar fără ca tu să fii conștient de asta.

Așa ca data viitoare cînd îți voi spune ca îmi place de tine să știi ca nu vreau nimic în schimb. E doar felul meu de a mulțumi pentru ce mi-ai dăruit, pentru ca m-ai făcut să fiu un om mai bun.

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


April 10th, 2013 by admin

Esti cu partenerul menit ție ?

hand-in-hand

 

Mai jos este un text găsit pe Facebook, întîmplător. Mi-a plăcut și m-am gândit ca poate va plăcea și altora:

ARE YOU WITH THE RIGHT PARTNER?

During a seminar, a woman asked,” How do I know if I am with the right person?”

The author then noticed that there was a large man sitting next to her so he said, “It depends. Is that your partner?” In all seriousness, she answered “How do you know?” Let me answer this question because the chances are good that it’s weighing on your mind
replied the author.

Here’s the answer.

Read the rest of this entry »

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


April 9th, 2013 by admin

Pentru ca azi eu am nevoie de unul

Si pentru ca a venit de la un personaj neasteptat. Si da, e vorba de un discurs motivational.

[embedplusvideo height=”365″ width=”600″ standard=”http://www.youtube.com/v/D_Vg4uyYwEk?fs=1&hd=1″ vars=”ytid=D_Vg4uyYwEk&width=600&height=365&start=&stop=&rs=w&hd=1&autoplay=0&react=1&chapters=&notes=” id=”ep7382″ /]

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


April 7th, 2013 by admin

Ce e fericirea

Nu pricep. Pur si simplu nu pricep. Care e faza cu povestile superbe si incredibil de romantate la care mii de oameni se topesc instant. Recunosc, am dat unlike la blogul lui Otrava. Nu pentru ca nu imi place cum scrie, pentru ca imi place. Imi place mult stilul lui rapid, elocvent, din inima. Te atinge, te loveste. Simti vorba lui in causul pieptului.  Insa am dat unlike sa nu ii mai vad povestile. Nu mai puteam, ma seca. Si uite ca in seara asta o amica de pe FB a dat like la un post al lui. Si am citit, for old times sake. Si daca as fi putut, as fi dat din nou unlike. Nu mai pot, chiar nimeni nu vede ca toate postarile sunt identice. Am avut sentimentul ca am citit postul lui mai demult. De inca 20 de ori. E aceeasi poveste. Ce e fericirea. Ca e ea si e el. Si el e cu ea cu simte cum ii lipseste o parte din el de indata ce ea merge la baie, ba chiar cind e linga el deja ii lipseste ceva. Si cum stau ei in pat ore si zile in sir. Si asculta o formatie sau alta. Intotdeauna ceva mai eclectic. Si se tin in brate si se privesc cum dorm si cum sunt treji si cum respira si cum maninca si cum beau si cum fac tot felul de chestii normale si comune. Iar afara ploua. Sau e soare. Si nu conteaza prea mult oricum, e vorba numai de atmosfera exterioara, pentru ca universul intreg e in ei doi. Si asta e fericire, totul e fericire cind e el linga ea si ea linga el si in restul totul e doar accesoriu, mincarea, apa, patul, soarele, ploaia, el de fapt traieste prin ea si daca ea pleaca el se va topi ca untul in tigaie sau ceva de genul. De fapt el nici nu exista, s-a materializat ca fiinta prin dragostea ei and whatnot.

Si totusi peste 2000 de like-uri la fiecare postare. Poate sunt eu nebun si el chiar stie care e fericirea adevarata, cea reala. Mie unul lumea aia nu imi pare reala. E o lume din visul unui etern adolescent, vis izvorit din filme alb-negru si piese de teatru si povesti despre Ileana Cosanzeana si alte printese. Si toti cei care viseaza la fel la ea se bucura ca uita, ala o are. Si o descrie asa frumos, e reala, e tangibila, e acolo. Intind mina, inchid ochii si o pot atinge, e exact cum am visat-o si eu, parca omul asta imi citeste mintea, e inspaimintator cit de bine ma simte, cit de bine stie… E clar ca daca el o are si o descrie (la fiecare trei zile, ceea ce e ciudat insa in fine) inseamna ca e acolo.. si ca poate fi si a mea, poate fi realitatea mea, visul meu se poate si el materializa, exact ca si al lui. Fuck realitatea prozaica, nu e asa misto ca atmosfera cetoasa a unui bar sau a unui concert in care simti parfumul ei, al lui si esti sagetat, cazi lat si el te prinde si te duce in mansarda aia unde ploua si se aude la cd Lana del Rey.

Toata lumea vrea o poveste. Vrea film alb-negru, vrea povesti imposibil de romantice. Realitatea ne oripileaza, nimeni nu se ridica la inaltimea standardului din vis… nimic nu e ca in vis…. insa el a putut… pot si eu… mi se v-a intimpla si mie…

Wake the fuck up people. Viata nu e un film alb-negru. Nu e un stereotip romantic siropos. Nu e o poveste etern minunata si incredibila. Viata si dragostea e ca orice altceva …. 1% inspiratie si 99% transpiratie. Work for it !

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


March 28th, 2013 by admin

Generația cu cheia de gît versus generația Y

Noi suntem generația cu cheia de git. Cei peste 30 de ani. Noi cei ai căror parinți au muncit la stat și ne-au dat cît au putut din puținul câștigat, intr-o vreme cînd puținul era tot ce se putea spera.

Fără bone, fără gradinițe private cu program intensiv în engleză, fără școli particulare cu cercuri de spaniolă și cluburi de dans și lectură, fără mașini de lux sau microbuze elegante care să îi ducă si aducă de la școală. Fără altceva decît o uniformă deseori rupta si peticită pe alocuri, cu un ghiozdan de multe ori mai mare decit noi inșine, fără TV si DVD, fără ipod, ipad si iphone, fără vacanțe de iarna la ski in Austria sau Elveția, fără vacanțe de vară in Italia sau în parcuri de aventură.

Noi suntem cei ce au pus umărul la crearea, cu bune si cu rele, a Romania de dupa revolutie . Noi am tocit in facultați si am muncit în acelasi timp pe unde puteam, noi am tras la multinaționale pînă la epuizare pentru a putem strînge suficient mălai cît să cumpărăm un apartament sau o bucata de pamînt pentru casa, cu bani ciștigați din salarii și suplimentați din credite pe 30 de ani.

Și noi suntem acum suprinsi de generatia următoare, generația Y. Ne uitam la ei cum la terminarea programului sparg ușa și cum oricum nu trag mai mult decit strictul necesar. Cum preferă să meargă la teatre si simfonii, să iasă la un bar și o cafea cu prietenii. Vor totul mai rapid, vor totul acum si nu sunt dispuși să facă eforturi substanțiale pentru asta. Prioritatea e reprezentată de eul lor, de individualitatea lor, de cercul social, de calatorii si plimbări, de dezvoltarea lor personala. Avansarea pe fast-forward nu mai reprezintă o prioritate pentru ei, preferă sa aiba un balans mai bun al vieții personale fata de serviciu. Sunt ambițiosi, sunt increzători și au asteptări mari de la angajatorii lor. Crescuți și îngrijiți de părinți ce nu au vrut sa repete greșelile generațiilor precedente, cei din generația Y nu au teama de nimic și ei vor fi cei ce nu se vor sfii sa pună la îndoiala autoritatea oricui.

Urmează generația Z sau mai știu eu ce literă de alfabet (dupa cum bine spunea un prieten)…. cei mici, copiii noștrii.  Cei ce au părinți care se invârt  ca elicopterul în jurul lor incercînd să le asigure totul pentru un inceput de viață cît mai lin și mai bogat din toate punctele de vedere, încă mai mult decît cei dinainte. Sunt copiii cu nintendo din primii ani de viață, cu ipod si ipad și iphone și vacante în Italia și în Grecia și în Turcia, cu excursii peste excursii. Cei ce stau cu bunicii din cînd în cînd, cei ce își văd parinții doar puțin seara și în weekend. Cei ce din clasa 1 merg la concursuri de româna și matematica și mini-olimpiade pentru mini-0ameni. Cei ce fac cursuri de engleză certificate Cambridge și la 8 ani participă la evaluari. Cei ce primesc mult și în schimb li se cere si mai mult. Cei al căror program de lucru a ajuns să îl depășeasca pe cel al parinților lor.

Lumea de mâine e a lor. Și nu pot să nu mă întreb cum va fi această lume și mai ales dacă ceea ce facem pentru ei îi va pregăti cu adevarat pentru ea.

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


March 18th, 2013 by admin

Singuratatea e o alegere

263_Alone At The Beach_Jackie

 

Am avut parte in ultima vreme de citeva discutii interesante legate de singuratate, ca fenomen aproape simptomatic al societatii actuale. Unul din laitmotivele auzite a fost ca el/ea vrea sa fie singur. Sau ca nu vrea sa fie singur insa nu are de ales.

Ca si poveste din spatele povestii, am auzit mai multe variante: Sunt singur pentru a ma dedica copilului. Sau pentru a ma concentra pe cariera. Sau pur si simplu poate ca vreau sa fiu singur pentru a petrece timp cu mine insumi, facind fix ce fac, cind vreau si cum vreau. Poate imi place sa stau in pat in pijama cit am chef fara sa ma bata nimeni la cap cu nimic, poate am chef sa stau in casa daca vreau sa stau in casa sau sa ies cind vreau eu sa ies fara sa ma preocupe ce crede el sau ea despre asta. Poate ca vreau sa fiu egoist cu mine si cu timpul meu si sa fac ce vreau eu cu el. Sau sunt singur din cauza unor evenimente in afara controlului meu si ca atare nu am ce face.

Dupa cum citeam recent intr-un articol, singuratatea pare a fi o stare mentala ce otraveste spiritul si il arunca intr-o spirala descendenta din care e dificil de scapat. Singuratatea genereaza alegeri ce de multe ori vin in directia unei singuratati mai accentuate, mai bine protejate si sustinute. Se aude des ca “nimeni nu a ales sa fie singur”, insa in fapt acest lucru e exact ce se intimpla, prin alegerile facute ce ii pun pe oameni in situatia respectiva.

Alegind spre exemplu sa petrecem constant seara acasa e practic o dovada indirecta a deciziei mai largi de a fi singur, la fel cum a alege de a iesi si a fi printre alti semeni pentru a socializa este o dovada a deciziei opuse. Chiar si atunci cind e vorba de un cuplu, e o singurate mai extinsa, in doi, deoarece pina la urma socializarea implica o experienta de cunoastere mai variata. Imi pare foarte interesant modul in care retelele sociale cum sunt Facebook sau Google+ nu fac decit sa creeze senzatia sau iluzia de socializare, pina la a reusi sa convinga unii oameni ca in fapt nu sunt singuri ci inconjurati de alti oameni. Insa imaterialitatea acestor conexiuni si lipsa unui balans in interactiuni umane directe nu este decit, in opinia mea, inca o dovada ca doar incercam singuri sa ne pacalim ca nu suntem singuri.

E interesant ca intr-o lume ce creste cu aproape 80 de milioane de oameni anual, parca sunt toti mai multi oameni care aleg singuratatea.

Cred ca singuratatea e o alegere. Poti alege sa o accepti sau poti alege sa o refuzi. Ce e insa sigur e ca actiunile tale in oricare directie vor contura optiunile ce iti sunt disponibile la un moment dat. Te poti inghesui singur intr-un colt, de unde ca la box e infinit mai dificil sa iesi, sau poti sta in centrul ringului de unde optiunile sunt deschise in toate directiile.

Alegerea e a ta.

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


March 13th, 2013 by admin

Te intrebi vreodata.. ?

love

Te intrebi vreodata ce inseamna dragostea ? Cum o recunosti, cum stii ca e acolo, cind stii ca e reala ? Poate ai iubit deja, sau ai crezut ca ai iubit. Cu siguranta ai simtit fluturi in stomac, poate ii simti si acum, poate unii mor sau pleaca si altii apar in locul lor.
Insa de unde stii cind e cu adevarat iubirea adevarata ? Cind stii ca e acea “true love” din povesti, capabila sa schimbe destine si sa rupa blesteme ? E atunci cind iti e atit de dor de o persoana incit simti ca te doare fizic ? Cind stomacul ti se stringe intr-un ghem ? Sau poate cind gindul despartirii te face sa te sa nu mai poti respira ? De unde stii daca o traiesti, cu ce sa o compari cind ea este un eveniment atit de rar ? Poate ca ce simti nu e cu adevarat dragoste, poate e rezultatul unei dependente de altii sau e doar nevoia ta de apreciere, de afectiune din partea lor. Sau poate e doar nevoia primara de a nu fi singuri. De a nu trai singuri, de a nu muri singuri. Poate e doar chimie, sinapse care se leaga, substante care ne intoxica pentru un timp…infatuare. Sau poate e doar prietenie, caramaderie ce evolueaza incet, in timp, o relatie care se sudeaza pina cind cei implicati devin o extensie a celuilalt. Poate ca atunci cind e real, pur si simplu o stii, o simti.

Nu stiu de ce m-am gindit la asta acum… poate pentru ca se apropie ziua ei… insa mi-a venit in minte ceva ce nu voi uita niciodata, ceva intimplat intr-o zi ca oricare alta. Eram singur cu fetita mea… ma uitam la televizor iar ea statea linga mine pe canapea. Era asa mica atunci, inca nu stia sa mearga, de abia se ridica clatinindu-se pe piciorute in tarcul ei unde in mod normal exersa de zor mersul. Am luat-o linga mine pe canapea in ziua aceea, sa o am linga mine. Totul s-a intimplat apoi atit de repede.. intr-o fractiune de secunda a cazut de pe canapea, nu am avut timp sa reactionez, nici sa ma misc si ea era pe jos. Nu pot spune exact ce s-a intimplat atunci. Nu e ceva ce poti pune in cuvinte, insa am simtit ca toate senzatiile si emotiile descrise mai sus s-au intimplat in mine in acea fractiune de secunda, toate acele feluri de a iubi au explodat cu forta unei bombe atomice si mi-au intors viata pe dos. Imi aduc aminte cum am luat-o in brate sa vad daca e ok. O priveam livid, intens, speriat si parca era pentru prima oara cind o vedeam cu adevarat. Era pentru prima oara cind o simteam nu numai in mainile mele dar in mine, in interiorul meu, complet, integral si definitiv, pentru totdeauna. Am simtit cum viata mea nu mai e a mea ci a ei si sentimentul ce m-a coplesit a fost atit de intens incit lacrimi mi-au tisnit incontrolabil din ochi.

Nu stiu daca exista undeva o definitie exhaustiva asupra a ceea ce inseamna dragostea. Poate ca oricare ar fi ea, e numai relativ la noi insine, la ceea ce noi consideram ca meritam sau ca putem oferi. Insa eu am simtit-o atunci mai intens decit oricind in viata mea. Nu a fost singura oara si nu a fost numai fata de ea, insa atunci a fost ca o supernova. A umplut cerul fiintei mele si fie daca numai pentru o clipa, am fost perfect si complet implinit si fericit. Pentru o clipa am avut sentimentul coplesitor de iubire perfecta, de responsabilitate totala. Sentimentul de loc gasit in Univers. Poate ca asta a e definitia mea.

Daca ati simtit si voi asta, indiferent cu cine, ma bucur sincer.. daca inca nu, sunt sigur ca timpul va veni. Am invatat ca miracole se intimpla mai des decit credem.

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit


March 8th, 2013 by admin

O particula albastra de praf

tumblr_m0r9naqwz31qfyvyto1_500

 

In 1990 nava spatiala Voyager 1 a parasit sistemul solar. Voyager 1 este o mica sonda spatiala, de numai 722 Kg, lansata de NASA in spatiu in anul 1977.

In acest moment este si va ramine cel mai indepartat obiect creat de oameni deoarece are cea mai mare viteza fata de Pamint si Soare dintre toate sondele lansate. In anul 2015 va deveni de asemenea primul obiect creat de oameni ce va ajunge in spatiul interstelar.

Imaginea de mai sus este Pamintul, fotografiat de Voyager. Carl Sagan a avut ideea sa priveasca Pamintul asa cum se vede el din marginea sistemului nostru solar. De secole filozofii si oamenii de stiinta sau oameni simpli intuiau cum s-ar vedea.. insa atunci era momentul de a vedea exact realitatea existentei planetei noastre. Este ca un punct de praf prins intr-o raza de soare, intr-o dimineata linistita.

Imaginea l-a marcat pe Sagan, care inspirat de semnificatia imaginii a scris ulterior cartea Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space 

Am dat intimplator pe youtube de o secventa remarcabila narata de Carl Sagan insusi. E a zecea oara cind o ascult si de fiecare data descoper noi semnificatii, imi trezeste noi sentimente, imi da o noua dimensiune propriei mele vieti si la final ma face sa ma simt atit de norocos sa fiu, sa exist.

In voi, ce trezeste ?

Share with:

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInReddit